Just a normal day...

Wow! Se pare ca dupa o gramada de timp am reusit sa-mi fac blog! Ce umitor! Acum culmea culmilor ar fi sa n-am ce sa zic. O prostie dealtfel. Eu mereu am ce sa zic. Spre exemplu cum cred eu ca sunt blestemata cu virusul Baietii-Pe-Care-Ii-Plac-Nu-Sunt-Disponibili si virusul lui geaman numit Atrag-Toti-Ratatii-Care-Nu-Imi-Plac. Si banuiesc ca ai spune: ce, se poate si mai rau de atat! Se poate? OOO da! Se poate! ( Am zis ca se poate doar pentru ca daca as fi zis ca nu se poate soarta mi-ar fi dovedit contrariul ! Deloc complicat mod de gandire, nu?)

Si m-a apucat pe mine o faza de genul...sti...cred ca m-am cam saturat de baieti...sa trec pe fete!! Normal ca glumesc. Nu trec pe nimic. Nici macar pe infulecat de ciocolata la 12 noaptea, plangand pe umarul celei mai bune prietene si intrebandu-ma de ce eu. Nu. NImic din toate astea. Cred , defapt sunt sigura ca ma apuc serios de desen si pictura si cam atat. Vreau sa-mi curga vopsea prin vene , nu sange. Ce tare ar cand mi se termina acrilicele sa ma tai la vena cu lama si sa mai curga niste vopsea pe paleta :))! Faza ar fi amuzanta rau :)) si practica totodata! As fi o sursa inepuizabila de vopsea .

Acum avand in vedere ca dupamiaza asta in loc sa mi-o petrec afara o sa o petrec lenevind in casa , uitandu-ma la Corpse Bride si Ingeri pe pamant si eventual alte rahaturi deloc necesare mie, imi urez vointa ( de cate ori poti sa te uiti la acelasi film?) si speranta ca ziua de maine va fi mai minunata decat azi. Sau mai bine zis mai plina de culoare. Iar voi nu ma stati in casa, duceti-va la party-uri la altii in garsoniere(doar nu o sa faceti jeg la voi acasa) ,imbatati-va, fumati verde si veniti acasa rupti dupa 4 dimineata. Hai ca voi reveni cu noutati( sau cel putin lucruri pe care creierul meu bolnav le produce).ne mai vedem...

intrebari stupide...

Parca ar vrea sa ploua...Parca totusi n-ar vrea...
Ieri am observat cat de nepasatori suntem unii cu altii, cum nu ne pasa daca altii au probleme sau nu atata timp cat nu ne implica si pe noi. Cat de prostesc. Ar trebui ( urat verb! Nu pot sa-l suport) sa nu mai avem suflet numai pentru ceea ce insemnam noi, sa avem si pentru altii. Lucrurile nu o sa stea niciodata altfel la capitolul asta...
Azi imi simt mintea goala. Nici muzica nu imi spune nimic. A ramas doar niste note si acorduri pe un fond alb. Si nu am stare. Ma invart ca titirezul dintr-o parte in alta a camerei. Ce naiba astept sa se intample? Astept sa cada elefanti roz din tavan, sau ce?
E sambata din nou. Ce propozitie tampita! Normal ca e sambata din nou. In realitatea asta e practic imposibil sa fie alta zi a saptamanii azi. Ieri a fost odata azi, dar azi a fost vreodata ieri? Buna intrebare ...totusi bun ar fi un raspuns sigur si frumos dar cum nimic nu e batut in cuie pe lumea asta ne multumim si fara raspuns. E bine ca avem si numai intrebarea. Uite, vezi cum ne multumim cu putin? Ar fi bine sa avem si raspunsul dar...acum ce sa-i faci, merge si numai intrebarea. Mereu ne multumim cu jumatati de masura pentru ca nu am face fata intregului. Niciodata nu o sa atingem fericirea suprema, tristetea suprema, starea de iubire suprema pentru ca asta ar insemna o autodistrugere a corpului. E ca si cand ai manca numai zahar de-a lungul vietii tale. La un moment dat faci diabet si mori. Am spus gresit niciodata nu o sa atingem etc. Au fost si oameni care au atins ,daca nu cel mai extrem punct al unei starii ,cel putin au fost cu siguranta foarte aproape si au luat-o razna, s-au sinucis, au omorat altii oameni...In concluzie sa fim fericiti ca primim jumatati de masura. Cum spuneam mai sus, nu am face fata intregului.
Acum doua luni am facut febra 41 cu 1 si zaceam in pat. Practic eram aproape de moarte si ma asteptam sa ma doara, sa ma arda, sa-mi doresc sa ma ridic din pat si sa o iau la fuga numai sa nu mai simt chinurile dar nu a fost asa. Nu cred ca am fost in viata mea mai linistita si mai fericita. Cu toate ca afara era noapte, in jur vedeam numai lumina si era atat de bine ! Nu se mai auzea nici un zgomot , decat un cantecel placut pe care l-as fi ascultat la infinit...si multa multa lumina. O lumina alba , frumoasa si buna...Daca asa te simti cand mori, atunci nu mi-e frica de moarte. Tot ce vreau e sa nu sufere altii in urma mea, dar asta e imposibil. Sunt curioasa, ce viziune o sa am asupra lumii din locul in care o sa ma aflu? Mi-ar place sa comunic prin mesaje cu oamenii, sa le desenez pe pereti sau pe birou, sau sa ma joc cu copiii cu creta pe asfalt...
Dar acum sa las lacrimile...cu siguranta au altii altele mai grele...

Gandurile te inalta:)

Si ce mai conteaza daca plec? Ce ar mai fi contat daca as fi ramas? Pentru cine as fi ramas? Nu as fi avut pentru cine sa fi ramas pentru ca el a plecat inaintea mea si m-a lasat sa-mi iau alte jucarii cu care sa imi fac de lucru pana se intoarce. Si mi-am luat rolul atat de in serios, si m-am jucat atat de abitioasa si m-am prefacut atat de mult ca imi iubesc noile jucarii incat am uitat sa-l mai iubesc pe el. Si cand s-a intors sa ne continuam drumul, a fost uimit sa vada ca nu vroiam sa ma ridic de langa jucariile mele si sa plecam la drum. Nu cred ca a stiut ce sa faca. Cred ca, la fel cum un parinte face atunci cand copilul nu vrea sa plece din parc, cred ca s-a ascuns dupa vreun copac sa vada daca ma ridic cand o sa-mi dau seama ca sunt singura si atunci o sa apara si el din umbra si ma va lua de mana.


Momentan nu m-am ridicat de langa jucarii. Momentan ma uit in jur si constat ca el nu e, sau ma rog, e dupa o tufa urmarindu-ma, momentan vine ploaia si mie nu imi e frica pentru ca am ajuns sa nu regret nimic din ceea ce am facut sau din ceea ce fac. Atunci cand cerul o sa icepe sa verse stropi, o sa-mi iau jucariile murdare de nisip si de dragostea mea falsa si patata si acida si o sa plec. SI el o sa vina, o sa ma ia de mana si o sa ne continuam drumul initial, oricare ar fi ala.


De ce nu ma ridic de pe jos inca? Pentru ca nu am terminat jocul si pentru ca ploaia nu a inceput. De ce ma joc cu jucariile pe care nu le iubesc? Pentru ca ele imi permit sa iubesc murdar si fals, ele imi permit sa nu aspir la dragostea inaltatoare care mi-a facut rau. Sau poate ca tocmai ele imi vor deschide drumul catre dragostea inaltatoare care, cine stie, poate de data asta nu imi va mai face rau.


Daca mai stiu cum e sa mergi tinuta de mana pe o carare insorita cu verdeata de o parte si de alta? Mai stiu, si cu o oarecare nostalgie pot sa zic incet ca e gandul care ma mai ridica uneori deasupra conditiei mele umane si fragile. Visele imposibile ne ridica spiritul si ne fac sa atingem un alt nivel cel putin din punct de vedere spiritual, chiar daca trupul si mintea si inima noastra iubeste murdar si acid si sta in noroi.